Larics.ro – După Chișinău, „geopolitica moare” și la Kiev. De la geopolitica confruntării la geopolitica consensului. Singurul lucru de care ar trebui să se îngrijoreze Rusia în R. Moldova

Dan Dungaciu

Cea mai mare șmecherie a Diavolului este să ne convingă că nu există. Cea mai mare șmecherie a Chișinăului este să ne convingă că „geopolitica a murit” în R. Moldova. În realitate, cum a fost evident încă din 3 iunie 2019, odată cu descălecatul ruso-european-american de la Chișinău, actuala majoritate este cea mai geopolitică coaliție de la constituirea tânărului stat R. Moldova până azi. Și este așa nu pentru că e pro-rusă sau pro-europeană, ci pentru că, strategic, actuala coaliție PSRM-ACUM reușește să satisfacă, concomitent, și interesele strategice ale rușilor și cele ale europenilor, sub privirile indiferente ale unei Americii pentru care R. Moldova a devenit, după guvernarea Binomului Plahotiunc-Dodon, dispensabilă.

Asistăm astăzi la o trecere în regiune de la geopolitica confruntării la geopolitica consensului.

Tot ce se întâmplă acum la Kiev, de pildă, este consecința acestei evoluții fără precedent.

În fața unui ego strategic gomflat la Chișinău până la ridicol – acolo s-ar petrece, chipurile, de zeci de ani, o luptă pe viață și pe moarte între marile puteri, cine să dețină controlul în „super-strategica” republică! -, trebuie să se admită cu modestie că singura grilă de lectură decentă și viabilă a R. Moldova este prin prisma evoluțiilor din Ucraina. Acolo, și numai acolo, se joacă jocul regional. Că subiectul Ucraina este cvasi-absent din discuțiile din stânga Prutului este adevărat, dar asta nu îi diminuează deloc importanța. De aceea, evoluțiile recente de la Kiev nu doar că sunt extrem de relevante pentru Ucraina, dar ne dau și traseul de evoluție al situației politice și strategice de la Chișinău.

Ce se întâmplă la Kiev? Formula Steinmeier sau cum răbdarea strategică a Moscovei a avut câștig de cauză

Își mai aduce cineva aminte de prima întâlnire bilaterală dintre președinții Donald Trump și Vladimir Putin de la Summitul din Finlanda (Helsinki, iulie 2018)? În conferința de presă care a urmat, cei doi au vorbit despre agenda strategică a fiecăruia și au dat câteva sugestii despre discuție.

Importat pentru noi este următorul aspect: pe când președintele rus a invocat la conferința de presă Ucraina ca temă importantă, reluând ideea obsesivă a Rusiei despre necesitatea implementării ad literam a Acordului de la Minsk (2015), președintele american nici măcar nu a menționat numele Ucraina. A devenit limpede de atunci, fie și numai prin această omisiune, deloc întâmplătoare, că diferența de accente – a se citi de interese și mize – între America și Rusia devine tot mai evidentă. E ușor să fi vizionar post-festum, dar „descălecatul” de la 3 iunie 2019 este perfect coerent cu ce s-a petrecut atunci la Helsinki.

Acordul de la Minsk (Minsk 2) vizând pachetele de măsuri care trebuiau luate pentru rezolvarea conflictului din Donbas, negociat și agreat de Germania, Franța, Rusia și Ucraina, la 11 februarie 2015, a fost de fiecare dată linia de mesaj diplomatic de la care rușii nu au făcut niciun pas lateral. Și știau de ce. În realitate, Moscova obținuse o semnificativă victorie diplomatică reușind să pună în Acord o ierarhizare strategică: la început implementarea așa zisele măsuri politice de rezolvare a conflictului (alegeri în regiunile separatiste, modificării de legislație etc.) și abia pe urmă măsurile de securitate (retragerea soldaților ruși, controlul frontierei ruso-ucrainene de către Kiev).

Asta este miza filosofiei de soluționare a oricărui conflict înghețat. Ce rezolvi prima dată: aspectul politic sau cel de securitate? Evident, Rusia, implicată inițial informat și apoi formal în toate aceste conflicte înghețate, preferă ca primul pas să fie cel politic („statut special”), abia ulterior, după o rezolvare politică favorabilă ei și prin care „coada dă din câine” – adică partea/regiunea controlează întregul – să se treacă la problemele de securitate (retragerea trupelor, control militar al frontierei etc.)

Minsk 2, din această perspectivă, a fost o victorie diplomatică a Moscovei. Petro Poroșenko, pe atunci președintele Ucrainei și unul dintre semnatarii acordului, a înțeles ulterior asta. (Ironia sorții este că această filosofie de soluționare care stă la baza Minsk 2 este exact tipul de filosofie care a stat la baza proiectului propus Chișinăului de președintele ucrainian Iuscenko la Summitul GUAM de la Chișinău din 2005, în vederea soluționarea chestiunii transnistrene: alegeri în Transnistria, validarea liderilor, negocieri cu Chișinăul, reglementarea politică, abia apoi, eventual, retragerea trupelor ruse. Chișinăul l-a respins atunci, dar ironia constă în faptul că așa numitul „plan Iuscenko” era de fapt… „planul Poroșenko”, fiind întocmit de consilierul lui Iuscenko pe probleme de securitate, care era atunci Petro Poroșenko. Este vorba chiar despre viitorul președinte care avea să respingă… Minsk 2, un fel de „plan Poroșenko” pentru Ucraina!).

Revenind. Confruntat cu această înfrângere diplomatică, Kievul, prin președintele Poroșenko, a încercat din 2015 – și a reușit! – să evite implementarea Acordului de la Minsk, inclusiv să evite convocarea formatului Normandia (Germania, Rusa, Ucraina, Franța) la nivel de președinți, prin diverse tertipuri de interpretare sau manevre legislative, în ciuda faptului că presiunile din partea Rusiei, chiar ale Occidentului, erau semnificative.

Blocajul acesta a reușit până când, în 2019, un nou președinte a venit la Kiev, care a fost ales cu vot covârșitor, invalidând, prin asta, inclusiv agenda de securitate, pură și dură, a fostului președinte. Astăzi se discută de reluarea, la nivel de președinți, a întâlnirilor în format Normandia, calea liberă pentru soluționarea conflictului din Donbas în termenii Minsk 2.

Lucrurile au intrat zilele acestea în accelerație. Președintele Zelenski a anunțat, ca o precondiție pusă de ruși/occidentali pentru reluarea formatului Normandia, acceptarea așa numitei formule Steinmeier în legislația ucraineană. Formula Steinmeier (după numele președintelui actual al Germaniei, fost ministru de externe) înseamnă o formulă de implementare concretă a acordului Minsk 2, respectiv acceptarea unui „statut special” pentru Donbas. Este vorba, în primă instanță, de organizarea alegerilor din republicile nerecunoscute din Donbas – undeva în 2020, spun oficialii de la Kiev -, sub monitorizare OSCE (ceea ce OSCE nu a făcut niciodată în alte regiuni separatiste!), care va confirma dacă alegerile au respectat „standardele internaționale” și, după acel moment, va intra definitiv în vigoare statutul special al regiunii (până atunci temporar). Abia după acești pași s-ar trece la dosarul de securitate al regiunii, respectiv controlul frontierei ruso-ucrainene, deocamdată aflată total la dispoziția Rusiei.

Sigur, mai e mult până departe, multe lucruri încă nu sunt limpezi, care sunt condițiile pentru alegerile locale din regiunile separatiste, cum va arăta acel statut special, dar un lucru este cert: geopolitica consensului lucrează! Prin acceptarea formulei Steinmeier, Kievul a intrat, voit, pe panta concesiilor în favoarea Rusiei, care își vede astăzi împlinită răbdarea strategică și încrâncenarea. Chiar dacă ce se petrece azi nu va avea efecte imediate, acceptarea de către Kiev a unui statut special a dus deja planul de soluționare a conflictului din Donbas într-o direcție favorabilă Rusiei și l-a ridicat la alt nivel, de la care în urmă nu se mai poate merge. De aici până la ideea președintelui francez Macron că efortul pentru soluționarea conflictelor din regiune poate fi un preambul spre ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei ca urmare a acțiunilor acesteia din Donbas nu mai este decât un pas (un soi de Memorandum Meseberg à la française).

Textul complet: https://larics.ro/